— atavy.com

Archive
Tag "creier"

Atenţia omului este acea Memorie de scurtă durată (Short Term Memory), sau Memorie de lucru, ce are o capacitate limitată de stocare a informaţiei generate de organele senzoriale. Dacă să fac o analogie, memoria de scurtă durată, care şi reprezintă atenţia omului, este asemenea imaginii din binoclu.

Pentru a exemplifica, să luăm o multitudine de cuvinte distincte (nu neapărat trebuiesc citite toate):

Atunci când citim fiecare cuvânt, atenţia noastră “sare” de la un cuvânt la altul concentrându-se la litere, sens şi context (care în cazul dat lipseşte). Pentru fiecare cuvânt, atenţia noastră este limitată:

Atenţia consumă o mare parte din resursele creierului nostru, pentru a procesa informaţia generată de sistemul vizual (în cazul cu textul). Dar noi nu vedem totul negru împrejur, asta a fost doar o analogie, precum că noi percepem informaţia doar din regiunea aceasta restrânsă în care totul se vede clar. Ce se întâmplă în realitate este ceva de felul acesta:

Noi vedem clar doar în regiunea unde am concentrat atenţia, în rest, imaginea este “prelucrată”, devenind vagă, rămânând doar contururile şi culorile. Astfel creierul îşi uşurează lucrul de a procesa informaţia. Pe lângă aceasta, mai mult de 50% de informaţie stocată în memoria de lucru se uită în primele 6 secunde.

Atenţia poate fi orientată şi spre sunet (cineva vorbeşte), activitate (cineva se mişcă, fuge, cască), miros (cafea) şi către alte simţuri ale omului, dar atât pentru informaţia vizuală, cât şi pentru celelalte cazuri atenţia este una şi ea nu poate analiza în paralel informaţie din diferite surse (atât timp cât ele nu sunt sincronizate).

Cum este aplicabil acest lucru în prezentări?

Dacă participanţii trebuie să citească ceva, sau să se gândească la o idee, sau să analizeze un lucru, nu vorbi în acelaşi timp, pentru că:

  1. fie o să-i sustragi de la procesul de citire/gândire/analiză
  2. fie ei vor fi focusaţi pe sarcina lor şi nu vor atrage atenţie la ceea ce spui (se întâmplă de obicei când prezentatorul vorbeşte în timp ce pe slide este proiectat un text)

Faptul că te concentrezi asupra unui lucru este şi o caracteristică a productivităţii, dar asta este deja o altă temă.

Read More

partea 1

___

După cum am mai spus, sistemul vizual al omului este excitat atunci când este expus luminei “vizibile”, excitaţia fiind maximă pentru 4 culori (conform teoriei procesării opuse):

Asta explică culorile semaforului:

  1. roşu – culoarea cu lungimea de undă cea mai lungă, care se răspândeşte cel mai departe (de exemplu prin ceaţă), excită la maxim o extremă a canalului Roşu contra Verde
  2. galben – culoarea cu lungimea de undă mai mică ca la roşu, dar mai mare ca la verde, excită la maxim extrema canalului Galben contra Albastru
  3. verde – culoarea cu lungimea de undă mai mică ca la roşu şi galben, însă la fel excită la maxim cealaltă extremă a canalului Roşu contra Verde

Deci, aceste 4 culori sunt cele mai “puternice”, pentru că excită sistemul vizual la maxim (deşi noi nu realizăm asta) şi noi avem tendinţa să le observăm în primul rând. Pe lângă acesta, aceste culor nu pot fi “combinate”: nu există culoarea “albastru-gălbuie” sau “roşie-verzuie”, anume datorită faptului că aceste culori constituie extreme ale canalelor vizuale.

Aceste culori trebuie utilizate foarte atent, pentru a evita iritarea sistemului vizual. Un simplu exemplu ar fi diagrama de mai jos:

De la aşa diagrame, sistemul vizual pur şi simplu “afigheşte”. În aşa diagrame nu ştii la ce să te uiţi mai întâi de toate, iar cele 4 culori în perechi sunt situate una lângă alta, făcând procesarea culorilor şi mai complicată.

Mult mai simplă şi mai plăcută este diagrama acromatică:

Culoarea, utilizată corect, poate servi un instrument foarte puternic pentru a prezenta o informaţie şi poate fi un element destructiv dacă este utilizată incorect. Culorile au abilitatea de a evidenţia momentele importante, dar nu trebuie de făcut abuz de culoare:

În postarea dată s-a discutat doar despre nuanţe, adică culoarea “pură”, fără adaos de alb (culori “deschise”) sau negru (culori “închise”). Nuanţele sunt utilizate atunci când trebuie de evidenţiat ceva, de acordat prioritate unui lucru. În celelalte cazuri se utilizează culorile închise şi cele deschise, dar despre aceasta citiţi în una din postările viitoare.

sursa imagine 1 - http://en.wikipedia.org/wiki/Opponent_process

Read More

Postarea dată este despre procesul de percepţie a culorii şi nu despre impactul culorii asupra oamenilor. Este o postare puţin teoretică (sper totuși să nu fie plictisitoare), dar oferă câteva principii fundamentale de utilizare a culorii în vizualizarea informaţiei.

___

Fără multă teorie despre structura ochiului (de la lecţiile de anatomie de la şcoală/universitate), vom trece deodată la subiect.

Mai întâi să ne reamintim ce este “culoarea”. Culoarea este caracterizată de raze de lumină de o anumită frecvenţă:

 

Pe retina ochiului există celule cu conuri (mai departe “conuri”) care reacționează/se excită atunci când pe ele nimerește lumina, astfel semnalizând creierului o anumită culoare. Sunt 3 tipuri de conuri care sunt sensibile la diferite frecvențe ale undelor:

  1. conurile sensibile la lumina cu lungimea de undă mare, reacționând la maxim la culoarea roșie (notare convențională L)
  2. conurile sensibile la lumina cu lungimea de undă medie, reacționând la maxim la culoarea verde (M)
  3. conurile sensibile la lumina cu lungimea de undă mică, reacționând la maxim la culoarea albastră (H)

Astfel toate culorile sunt obținute prin stimularea diferită a fiecărui tip de con. Spre exemplu, culoarea galbenă presupune stimularea în aceeași măsură a conurilor L și M, iar conurile H foarte slab, pe când culoarea albastră stimulează conurile H mai tare, iar M și L mai puțin.

Mai sus a fost descris procesul de depistare a culorilor de către conurile retinei, nu și de procesare.

Referitor la procesarea culorii, există teoria procesării opuse (Opponent process theory), care spune că creierul procesează informația de la conuri într-o manieră antagonistă.

Conform acestei teorii, creierul nu procesează reacțiile fiecărui tip de con separat, ci procesează diferența dintre reacțiile diferitor tipuri de coni. Astfel, după teoria procesării opuse, există 3 tipuri de canale opuse:

  1. Roșu contra Verde
  2. Albastru contra Galben
  3. Alb contra Negru (acest canal este acromatic și depistează iluminația)

Reacția la o culoare a unui canal este antagonistă celeilalte culori, astfel, atunci când o culoare excită conurile, cealaltă culoare este inhibată. Culorile ”opuse” nu sunt niciodată percepute simultan, pentru că sistemul vizual nu poate fi excitat și inhibat în același timp.

Aceste culori însă sunt cele mai ”aprinse” pentru ochiul uman, pentru că constituie extremele canalelor, astfel excitația sistemului vizual fiind maximă.

___

Pentru a nu face articolul prea lung și plictisitor, citiți continuarea aici.

imaginea 2 – ”Designing with the Mind in Mind”, Jeff Johnson, 2010, p.54
imaginea 3 – Wikipedia, Opponent Process

Read More

Probabil ați auzit de la cineva precum că să scrii doar cu litere majuscule este neprofesionist. Așa și este, dar urmează o explicație ”de ce”.

De câte ori ne-am plictisit și am obosit ascultând un discurs citit la vre-un seminar? Atunci când prezentatorul vorbește monoton, fără intonație, fără pauze și fără entuziasm – nu înțelegi nimic din ce se spune.

Exact așa se plictisesc și obosesc ochii omului când citesc un text doar în majuscule. După cum am scris în postarea despre cum creierul recunoaște textul, fiecare literă este caracterizată de un set de linii și arcuri, fiecare de dimensiune și formă diferită:

  • litera ‘t’ este înaltă, dar îngustă
  • litera ’i’ este îngustă și scurtă cu punct deasupra
  • litera ’a’ este rotundă
  • litera ‘g’ este înaltă, dar alineată mai jos, etc.

Toate aceste diferențe permit creierului să recunoască foarte rapid literele.

Însă dacă punem alături doar majusculele acestor litere, atunci o mare parte din aceste diferențe se pierde, astfel forțând ochiul să analizeze mai atent fiecare literă:

  • litera ’T’ are aceeași înălțime și lățime ca și celelalte litere
  • litera ’I’ are aceeași înălțime și nu are punctul de deasupra
  • litera ’A’ nu mai este rotundă și este înaltă, iar
  • litera ’G’ este înaltă și nu este alineată jos

Literele majuscule, puse multe alături, devin foarte similare pentru ochi, anume datorită faptului că au aceeași înălțime și lățime.

Astfel, textul în majuscule este asemenea unui discurs monoton, în care dimensiunile literelor nu se schimbă, însă forțează vederea să analizeze fiecare literă în parte, ceea ce este obositor și necesită atenție.

Deci, recomandarea este să nu scrieți cu CAPSLOCK-ul activat, de altfel VEȚI FI NEVOIȚI SĂ CITIȚI TEXTE ÎN MAJUSCULE ȘI SĂ STAȚI ȘI SĂ DESCIFRAȚI CE ESTE SCRIS ȘI SĂ VĂ GÂNDIȚI: ”DA DE CE ESTE SCRIS TOTUL ÎN MAJUSCULE? ESTE FOARTE INCOMOD DE CITIT AȘA ȘI TREBUIE SĂ MĂ OPRESC MAI MULT LA FIECARE CUVÂNT CA SĂ ANALIZEZ CE SCRIE. IAR LITERELE SUNT PARCĂ TOATE LA FEL ȘI E GREU SĂ LE DEOSEBESC UNA DE ALTA. PE LÂNGĂ ACEASTA, CÂND CITESC ACESTE RÂNDURI, AM IMPRESIA CĂ AUTORUL STRIGĂ, SAU VORBEȘTE LA UN TON MAI RIDICAT, ANUME DIN CAUZA MAJUSCULELOR.”

AȘ MAI PUTEA SĂ SCRIU CU MAJUSCULE ȘI VOI SĂ CITIȚI, dar este mult mai ușor și plăcut să citiți atunci când textul este scris normal, cu minuscule :).

Read More

Utilizaţi cât mai puţin text în slide-uri.

 

Asta ar fi recomandarea care rezultă din postările despre procesul complex de citire: partea 1 şi partea 2.

Iar dacă să rezumăm – vorbirea este naturală pentru om, pe când citirea nu este naturală. Pe parcursul sutelor de mii de ani ale evoluţiei omului, creierul şi-a dezvoltat structurile neurale responsabile de a percepe vorbirea. În contrast, citirea şi scrierea a apărut cu câteva mii de ani î.e.n., însă a devenit larg utilizată acum doar câteva sute de ani. De aceea, citirea nu este un proces atât de natural precum este vorbirea.

Utilizând mult text pe slide, riscul este că participanţii nu vor asculta prezentatorul, ci îşi vor focusa toată atenţia pentru a citi cuvintele şi a le oferi un sens în contextul celorlalte cuvinte. Aceasta necesită efort suplimentar de la oameni, iar unii sunt cam lenoşi şi aleg să nu citească.

Iar dacă oamenii nu vor citi ce este scris – atunci pentru ce să încarci slide-ul cu text?

Read More

partea 1

___

Când persoana a învăţat cum arată o literă – ea a memorizat setul de linii care formează litera dată. Iar când persoana a învăţat alfabetul, ea şi-a creat în creier o “arhivă” compusă din 31 de seturi/şabloane de liniuţe care corespund celor 31 de litere din alfabet.

Să analizăm un exemplu a unui copil care a învăţat literele şi citeşte cuvântul “carte”:

Iniţial, toată atenţia este focusată pentru a descifra prima literă - 'c'

După ce litera 'c' a fost recunoscută, aceasta se memorizează (copiii o repetă de obicei ca să nu o uite), iar toată atenţia se focusează asupra următoarei litere - 'a'

După ce a doua literă a fost recunoscută (de obicei copiii rostesc literele în glas când le recunosc), atenţia se focusează pe acele 2 litere deja recunoscute şi acestea se unesc, formând un morfem sau o silabă.

În lingvistică, morfemul este unitatea cea mai mică din structura unui cuvânt care poartă o informaţie. (mai mult citeşte pe wikipedia)

Apoi procesul se repetă din nou. Se memorizează primele 2 litere, iar atenţia se focusează pe litera a treia

Aici atenţia se schimbă pe prima silabă memorizată şi conexiunea sa cu a treia literă.

şi tot aşa, până în final copilul rosteşte cuvântul în întregime:

După toate procesele de recunoaştere a literelor, memorizarea literelor şi silabelor anterioare, unirea literelor recunoscute cu cele precedente şi verbalizarea separată a literelor şi silabelor, în final copilul rosteşte cuvântul în întregime - "carte"

În sfârşit, primul cuvânt citit în viaţa omului. Şi dacă însăşi cuvintele diferă de la om la om, atunci efortul depus este cam acelaşi pentru toţi. Pe lângă aceasta, atenţia persoanei era focusată mai mult pe procesul de citire, decât pe sensul cuvântului.

Din cele descrise de mai sus se observă că creierul consumă foarte multe resurse de energie şi atenţie pentru a citi. Dar, când creştem mari, noi nu citim cu aceeaşi viteză şi pare că nici nu avem nevoie de atâtea resurse pentru a citi.

Într-adevăr aşa este. Să analizăm în continuare copilul care învaţă să citească.

Citind tot mai multe cuvinte, creierul exersează în recunoaşterea separată a literelor, astfel acest proces devine foarte rapid şi creierul “trece la nivelul următor” – învaţă să recunoască silabele şi morfemele. Acum copilul citeşte mai repede. Cuvântul “carte” acum se citeşte aproximativ aşa:

Iniţial, copilul recunoaşte prima silabă 'ca'

Apoi se purcede la recunoaşterea literei a treia

După aceasta prima silabă se uneşte cu a treia literă

Ultima silabă la fel este recunoscută foarte rapid

Şi iarăşi, procesul de citire a cuvântului se sfârşeşte

Procesul de citire decurge mult mai rapid, datorită faptului că prin exersare, creierul crează alte şabloane, care corespund silabelor şi morfemelor întregi şi nu doar literelor.

Dacă acel copil exersează şi mai mult, deja citeşte texte întregi la o viteză mai mare, creierul său crează alte şabloane, care corespund deja unor cuvinte întregi. Dar şabloanele cuvintelor nu sunt nivelul cel mai “avansat” de citire, dar despre aceasta voi scrie în următoarea postare.

Un lucru important de menţionat este că aceste şabloane ale cuvintelor sunt memorizate ca imagini, nu ca text. Adică citind propoziţia:

fiecare din noi:

  1. recunoaşte şablonul cuvântului “soarele”, de aceea îl citeşte practic instantaneu
  2. îi dă un sens acestui cuvânt
  3. focusează atenţia sa pe următorul cuvânt
  4. recunoaşte şablonul cuvântului “strălucitor”
  5. îi dă un sens cuvântului “strălucitor” în contextul cuvântului “soarele”
  6. focusează atenţia pe următorul cuvânt
  7. recunoaşte şablonul cuvântului “încălzeşte”
  8. îi dă un sens cuvântului “încălzeşte” în contextul cuvintelor “soarele strălucitor”
  9. focusează atenţia pe ultimul cuvânt
  10. recunoaşte şablonul cuvântului “puternic”
  11. îi dă un sens acestui cuvânt în contextul propoziţiei

Deci, omul percepe textul ca imagini separate de litere/silabe/cuvinte, care sunt procesate şi cărora le este atribuit un sens în dependenţă de context – proces ce necesită resurse ale creierului.

Read More

După cum am scris în postarea despre evoluția creierului, omul din născare are un set de ”abilități” înnăscute, dictate de evoluția sa pe parcursul a milioanelor de ani.

Spre exemplu, pe oameni nu trebuie să-i înveți să vorbească sau să meargă, ei învață asta singuri, automat, pentru că undeva în creier aceste abilități sunt ”prescrise”. Avem o instrucție după care creierul învață aceste lucruri.

În schimb cititul, spre exemplu, nu este o abilitate înnăscută a omului, pentru că necesită ca cineva să învețe persoana cum să citească, cum arată și ce înseamnă fiecare literă, semn de punctuație, etc. De aici rezultă că cititul este nenatural pentru om.

Să vedem cum decurge procesul de învățare a citi pentru un om, dar înainte de asta să definim o idee:

Oamenii vad lucrurile în șabloane/tipare (în engleza este un cuvânt mai potrivit – pattern), adica noi distingem liniile drepte, cercuri, curbe, pe care le unim în structuri mai complexe (ex. 2 cercuri = 2 ochi, 2 linii curbe = sprâncene, etc.), care ulterior rezulta într-o imagine (ex. ochii, sprâncenele, nasul = fața), doar ca acest proces de obicei se petrece atât de repede ca noi nu ne dam seama de existența acestuia, însă datorită șabloanelor, omul are capacitatea de a recunoaște lucrurile practic instantaneu atunci când le vede.

La început, când persoana începe să învețe literele, ea la fel vede mai întâi șabloanele care îi sunt deja cunoscute: liniile drepte, curbele, cercurile, etc. pe care le memorizează ca litere. Spre exemplu literele ‘a’ și ‘t’ se ”descifrează” precum este arătat în imaginea de mai jos:

Litera 'a' este memorizată ca un cerculeț cu o liniuță scurtă în partea dreapta de sus și un ”cârlegel” în partea deapta de jos

 

Litera 't'

Litera 't' este memorizată ca o liniuță dreaptă aproape verticală, o liniuță orizontală care o intersectează pe cea verticală mai sus de mijloc și încă un ”cârlegel” cu care se termină partea de jos a liniei verticale

Odată ”descifrate”, literele se memorizează în creier ca imagini, care sunt recunoscute de către creier atunci când persoana vede setul de linii similar cu cel memorizat.

Apropo, uneori ne este complicat să citim scrisul de mână a altor persoane pentru că ei desenează literele în așa mod, încât acestea nu corespund șabloanelor memorizate de noi.

continuare

Read More